Nu cu mult timp in urma am vazut un reportaj la tv,un reportaj care mi-a lasat sentimentul de rusine,rusine ca in tara mea s-a intamplat asta ,rusine ca acei oameni sunt romani .Nu pot spune decat ca este strigator la cer...
Sute de copii cu handicap au murit ucisi de foame, de frig, de boala si de indiferenta. Regimul comunist n-a avut nici remuscari, nici indoieli ca ii va elimina pe toti. Si totusi, unii dintre ei au fost salvati de Revolutie si de oameni cu suflet.
Aduși din leagăne, cu diagnostice grave, copiii cu handicap sever ajungeau la Cighid pe moarte. În clădirea ce le servea drept adăpost erau 120 de paturi. În fiecare an, 60 de copii se stingeau, iar în locul lor veneau alți copii trimiși să moară.Majoritatea celor decedați aveau trei ani. Cighidul era un lagăr de exterminare: copiii cu handicap erau trimiși, practic, să moară, uciși prin indiferență.În 1990, reporterii de la Spiegel TV surprindeau imagini șocante: copii lăsați să zacă în propriile fecale, urlete și sunetul obsesiv al paturilor ruginite ce se loveau de zidurile reci. În serile de iarnă, micuții se înghesuiau unii în alții ca să nu moară de frig, iar dimineața asistentele îi găseau acoperiți de promoroacă.Si totusi unii au supravietuit si povestesc prin ce au trecu,fara insa ca vreodata ranile lor sufletesti sa poata fi vindecate.
RobiDeși pare că a uitat coșmarul prin care a trecut, sunt momente în care își amintește de salonul 5, de patul de fier, de robinetul stricat.
Deși pare că a uitat coșmarul prin care a trecut, sunt momente în care își amintește de salonul 5, de patul de fier, de robinetul stricat.
La Cighid n-a mai fost de când a plecat la școală, la oraș. Prieteni nu are, însă uneori merge în vizită la colegul lui de la cămin, Ioșca, un tânăr care a împlinit anul acesta 22 de ani. Erau colegi de salon. Ioșca era cel mai relaxat dintre ei. Așa e și azi. A terminat școala de meserii și este zidar, dar a mai făcut o specializare: confecționer încălțăminte. Când nu merge la serviciu, îi place să proiecteze case. Se visează arhitect. Despre Cighid nu prea vorbește, însă e singurul care, după ce a crescut, a încercat să afle adevărul.
O vreme, cu ei, în apartamentele sociale a locuit și Sarmanca. Stătea vizavi de patul lui Robi. Era singura care râdea când vedea oameni. În urmă cu câteva luni, o prietenă a convins-o să meargă la muncă în Italia. Și-a pierdut locul în apartamentul social și serviciul. Acum, locuiește pe străzi și a intrat într-un anturaj dubios. Doarme într-o mașină abandonată și simte că nimeni și nimic nu ar putea-o ajuta.
În 90, Renata era pe moarte. Dacă nu ar fi primit ajutor, probabil n-ar mai fi trăit mult. Fusese declarată irecuperabilă, deși nu avea nici un handicap. Soarta copiilor de la Cighid era pe mâna unor doctori care decideau dacă erau trimiși la moarte sau erau salvați. Azi tânăra e la casa ei și se mândrește cu ce a realizat. După ce a terminat liceul, s-a înscris la o școală postliceală de pedagogi de recuperare. A devenit, astfel, specialistul de care aveau copiii atâta nevoie când erau pe moarte...
Ma intreb doar:a platit cineva pt moartea acestor suflete?
RUSINE celor care au facut asta si RUSINE celor care au tolerat asa ceva prin indiferenta.
DA UN CLIK PE TITLUL ACESTUI ARTICOL SI VEI VEDEA CLIPUL CU ACEST LAGAR...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu